Muzica este o artă cerească, şi este clar că rasa noastră deţine acest privilegiu artistic; ea se naşte din străfundurile fiinţei noastre; oamenii ştiu prea bine că nouă ne datorează asta, atunci când vor să ne imite cu viorile lor.

Cânturile noastre divine sunt inspirate de cerul înstelat şi de fiorul dragostei. Imitatori nepricepuţi şi ridicoli, oamenii se adună într-o sală joasă şi ţopăie, crezând că ne egalează. Sus pe acoperiş, în splendoarea nopţii, când ţi se ridică tot părul, tocmai atunci poţi auzi dumnezeiasca melodie. Din invidie, ei ne blesteamă şi aruncă în noi cu pietre. Să crape de furie; vocea lor searbădă nu va atinge niciodată aceste grave triluri miorlăitoare, aceste sunete stridente, aceste arabescuri nebune, aceste extraordinare fantezii pline de inspiraţie, care potolesc sufletul şi celei mai neastâmpărate pisici; în timp ce vocea noastră vibrează până sus, unde voluptoasele stele se cutremură, iar luna păleşte de-atâta iubire.

Ce fericit eşti când eşti tânăr şi ce greu e să-ţi pierzi iluziile sfinte! Şi eu am iubit, şi am alergat pe acoperişuri mlădiindu-mi volutele de bas. O verişoară de-a mea s-a lăsat impresionată şi, după două luni, a adus pe lume şase pisoiaşi, un amestec de negru şi roz. Am venit în fugă şi am vrut să-i manânc: era şi dreptul meu, căci  doar eram tatăl lor. Cine-ar fi crezut-o? Verişoara mea, soţia mea, cu care voiam să împart festinul, mă săgeta cu privirea. Această brutalitate m-a indignat, aşa că am sugrumat-o pe loc; după care am devorat toţi puii. Dar nefericiţii micuţi nu erau buni de nimic, nici măcar să-şi hrănească tatăl: veo trei zile carnea lor moale mi-a picat greu la stomac. Dezgustat de marile pasiuni, am renunţat la muzică şi m-am întors la bucătărie.